Istoria Domeniului de la Ghergani
Eleganță, bun gust, linii simple ce te duc cu gândul către o altă epocă, în care valorile erau primordiale și în care societate era orientată către progres.
“Tatăl meu obișnuia să îmi povestească despre acest loc frumos ca despre paradisul anilor săi timpurii”
Un monument al patrimoniului, drag sufletului meu, parte din moștenirea familiei Ghica.
Dan Bossy-Ghica, în anii 1940
Această moștenire se întinde pe o perioadă lungă de timp, căci prima atestare într-un document a așezării Ghergani datează din 1590, pe când marii boieri ordonau construirea de conace. De atunci și până să ajungă în posesia familiei Ghica s-au scurs câteva sute de ani, pentru ca aproape de zilele noastre să îi revină drept moștenire tatălui meu, Dan Bossy-Ghica.
Tatăl meu obișnuia să îmi povestească despre acest loc frumos ca despre paradisul anilor săi timpurii, pe care îl rememorez drept cuib al familiei mele, ce îl port astăzi în suflet. Și unde ar fi putut exista acest conac de familie, dacă nu aproape de București, la jumătatea drumului spre Târgoviște.
Alexandrina Ghica 1830-1926
Însă, viziunea care a făcut Gherganii să arate așa cum îi vedeți astăzi i-a aparținut lui Ion Ghica, “marele nostru memorialist, economist, om politic, prinț de Samos, diplomat și, lucru mai puțin cunoscut, inginer”, după cum amintea Greceanu în articolul Capela din Ghergani. „Toată lumea dorește să vadă Gherganii. Doi sau trei vizitatori care au venit să ne vadă au povestit minunății și minunății, iar lumea vorbește în oraș despre bunul-gust, simplitatea și frumusețea micii noastre așezări de la țară.” (Ion Ghica către Alexandrina, Ghergani, 1867)
Conacul de la Ghergani
Reședința boierească de epocă făcea parte din categoria maisons de plaisance, influențe pe care strămoșii mei, cuplul Alexandrina și Ion Ghica, au reușit să le contopească cu notele personale, adăugându-le construcției și împrejurimilor elemente intelectuale și artistice caracteristice pasiunilor lor. Conacul de la Ghergani a fost reconstruit după schițele și viziunea lui Ion Ghica, mare iubitor de arhitectură, ce a găsit inspirație în locurile pe care le-a vizitat și în care a trăit.
Ion Ghica
Deși a părăsit țară pentru a studia și trăi la Paris și Londra, a vizitat numeroase mari orașe ale Europei, de la Florența la Constantinopol, Ion Ghica a rămas un îndrăgostit de Ghergani și de pământul țării, iar contactul cu Franța l-a ajutat să înțeleagă și mai bine realitățile dureroase din locul său de origine. De aceea, a decis să readucă farmecul arhitectural la Ghergani, prin reconstrucția Domeniului.
Pentru străbunicul meu, casa boierească era “o adevărată cetate, cu ziduri groase de piatră, pivnițe boltite, odăi spațioase și numeroase, piano nobile, pardoseli de cărămidă, acoperiș de șindrilă”, elemente care l-au ghidat în îmbunătățirea aspectului conacului de la Ghergani. Această nouă viziune s-a realizat în două etape, între 1869-1888, după schițele și dorințele lui Ion Ghica de către arhitecții Dimitrie Berindei (1831-1884) și apoi de George Mandrea (1855-1916). În prima etapă, conacul rămăsese cu un singur nivel și cuprindea 15 camere, fiind supraetajat parțial, conferindu-i-se un aspect stilistic de inspirație eclectică, alături de ridicarea capelei și amenajarea parcului. Biblioteca, salonul de muzică, preferat de către Alexandrina Ghica, o iubitoare a pianului, alături de interioarele în stil italian au constituit fragmente din spiritul artistic al celor doi soți.
În mod inedit, inspirația a venit în proiectul lui Ghica și datorită șederilor la rude. Vizitele în Moldova la Miclăușeni, Ruginoasa, ori la casa lui Costache Negri de la Onești, au contribuit la nota elegantă a proprietății, cărora li se adăugat ideea construirii unui spațiu de studiu și creație, inspirat de Mirceștii lui Alecsandri. Până în 1975, la Ghergani au existat două conace, cel vechi, datând din secolul XVIII-lea, corespunde actualei aripi de vest. Un al doilea edificiu a fost construit de către tatăl lui Ion Ghica, Tache Ghica, și reprezintă aripa actuală de răsărit a conacului. După moartea lui Berindei, George Mandra este cel care a preluat frâiele lucrărilor și a realizat o parte din ceea ce astăzi puteți admira la Ghergani.
Biserica de la Ghergani
O dată cu refacerea conacului, Ion Ghica a decis și construirea unei biserici. Capela reprezenta în acea vreme o tendință a elitelor noastre boierești și politice de a păstra consemnată însemnătatea numelor lor de familie prin ridicarea de capele și necropole. Biserica de la Ghergani este legată de conac printr-o alee și dezvoltă o arhitectură ce combină identitatea națională cu spiritul eclectic european, la modă în acea perioadă. Un aspect inedit al zonei în care urmau să fie așezate osemintele lui Ion Ghica și ale soției sale, îl reprezintă dorința personalității de a cumpăra de la Constantinopol sarcofage sculptate, care se remarcau prin noblețea marmurei din care erau confecționate și prin liniile clasice cu ghirlande în partea superioară.
Parcul de la Ghergani
Parcul, un alt element ce fascinează în cadrul Domeniului de la Ghergani, a fost amenajat chiar înainte de terminarea conacului, pe o suprafață de 27 ha., evidențiând codrul Vlăsiei, aflat în vecinătatea acestor locuri. Cu siguranță vizitele la Viena, în parcurile imperiale de la Schonbrunn și Laxenburg au constituit repere inspiraționale pentru Ghica, după cum am descoperit prin corespondența vremii.
Frânturile de istorie, elementele culturale ale vremii și aerul mitic al locului au folosit drept sursă de inspirație pentru scrierile memorabile ale lui Ion Ghica, “Scrisori către Vasile Alecsandri”, prin care acesta a reușit să concentreze mai bine ca oricine atmosfera secolului său. Astfel de opere pot lua naștere doar în spații cu încărcătură, asemenea curții boierești de la Ghergani. Conacul și parcul romantic aduc și astăzi un plus de inspirație oricărui vizitator, alături de Capela ce stă mărturie trecutului familiei mele. De aceea, îmi doresc să păstrez vie amintirea unor personalități ce au contribuit la patrimoniul cultural și arhitectural al României și să readuc în atenția colectivă reperele identității naționale, atât de necesare în aceste timpuri.
