Doi sau trei vizitatori care au venit să ne vadă au povestit minunății și minunății, iar lumea vorbește în oraș despre bunul-gust, simplitatea și frumusețea micii noastre așezări de la țară.” (Ion Ghica către Alexandrina, Ghergani, 1867)
Am reflectat îndelung până să aleg începutul poveștii Gherganiului. Să fie o trecere cronologică prin momente? Începând chiar cu momentul în care l-am cunoscut realmente, cu proprii ochi, după 1989, știut fiind, până atunci, doar din amintirile celor din jurul meu? Să fie o portretizare informală și plină de tâlc a oamenilor ce și-au plimbat pașii, de-a lungul secolelor, pe aici? Sau...să fie o hartă a propriilor emoții și a propriilor amintiri, față în față cu prezentul nostru poate la fel de zbuciumat azi precum era și ieri?
Încă din copilărie, tatăl meu, Dan Bossy-Ghica, mi-a povestit despre acest loc frumos ca despre paradisul anilor săi timpurii, trecut drept cuib al familiei mele, de care mă găsesc astăzi legată prin moștenire, dar, mai cu seamă, datorită obligației pe care o simt față de poporul român pentru a reda strălucire unei părți de istorie națională. Ridicat din valorile unor oameni liberi în gândire și vizionari, Gherganiul este - poate- una dintre emblemele ce merită să fie păstrate drept ancore identitare pentru societatea actuală.
Cultura și istoria se întrepătrund la Ghergani, locul mitic al literaturii române, unde Ion Ghica, strămoșul meu, a adus la lumină memorabilele “Scrisori către Vasile Alecsandri”, prin care acesta a reușit să concentreze mai bine ca oricine atmosfera secolului său. Și, unde altundeva să ia naștere o astfel de operă dacă nu, la curtea boierească de la Ghergani, unde conacul și parcul romantic din împrejurimi aduc și astăzi un plus de inspirație oricărui vizitator, alături de Capela ce stă mărturie trecutului familiei mele?
Situat aproape la jumătatea drumului dintre București și Târgoviște, Conacul de la Ghergani a fost reconstruit în două etape între 1869-1888, după schițele și viziunea lui Ion Ghica de arhitecții Dimitrie Berindey (1831-1884) și apoi de George Mandrea (1855-1916), fiind considerat o reședință boierească de epocă din categoria maisons de plaisance. Strămoșii mei, cuplul Alexandrina și Ion Ghica, au reușit, însă, să îi dea o notă particulară, conferindu-i un profil intelectual și artistic.
Ceea ce mă motivează în recuperarea acestui ansamblu este faptul că el aparţine familiei mele de mai bine de două secole şi adăposteşte mormintele strămoşilor mei pe care mă simt datoare să le îngrijesc. Pe de altă parte, doresc să redau viaţa acestui domeniu pentru ca personalitatea lui Ion Ghica şi amintirea familiei sale să nu dispară din conştiinţa localnicilor şi din cea a românilor în general. După cum chiar bunica mea spunea, numele pe care îl port nu ne dă niciun drept, ci, din contră, ne dă numai obligații. Astăzi, originile mele mă determină să îmi doresc să redau aceste locuri patrimoniului cultural românesc pentru că păstrând vie urma trecutului nostru putem privi cu speranță la un viitor bun pentru copiii noștri.
Monumentul istoric, de importanță națională, de la Ghergani, s-a aflat într-o stare de ruină avansată, pe care însă am reușit să o consolidez cu forțe proprii, sub atenta îndrumare a lui Șerban Sturdza, arhitect specialist în restaurarea monumentelor istorice. Frumusețea sa nu trebuie însă trecută cu vederea și își merită locul în circuitul socio-cultural românesc și internațional. Încărcătura culturală și istorică a locului poate servi drept reper al generațiilor actuale și viitoare, mai ales în această perioadă tulbure când valorile și identitatea se pierd prin tumultul vieții cotidiene. Deschiderea sa prin organizarea diferitelor evenimente poate ajuta la un contact profund cu societatea actuală și la o mai bună conștientizare a originilor noastre pentru a servi drept inspirație pentru viitor.
Aici veți găsi povestea revenirii sale la viață, într-o nouă epocă, într-un nou moment, în care, iată, statutul de reper este mai mult decât necesar.